वरु सा mor

Am trecut linia... am depasit momentul... am uitat lacimile... Ma inec in uitare, dar ramane durerea, durerea aceea surda ce se imprastie in suflet si nu vrea sa plece, sta acolo ghemuita parca, gata sa izbucneasca si mocneste... mocneste ca focul iarna... Sunt momente cand stau si plang... plang... da, plang... E timpul sa spun adio... Adio deci, adio tie STRAINE... acel TU care ai intrat in viata mea, mi-ai luat zambetul, mai secatuit de tot, de tot ce era bun si pur... M-ai aruncat in disperari reci, intunecate. Astept sa te vad peste ani si ani, cand am promis ca te voi cauta, sa vad ce a ramas din iubirea mea... acea iubire... Mereu, mereu, imi amintesc ziua... ziua cand am plecat cu sufletul pierdut si inecat in lacrimi. Intrebam Divinitatea de ce, cum si cand? Simteam cum ma prabusec incet si sigur de pe culmile unui munte... si nu vedeam nimic, doar un gol imens in jurul meu... Ma rog ca inima mea sa nu fie atat de franta sa pot sa mai fiu eu, DA eu, mai sti? Sa nu ma simt incomplecta