nu place fiata

.Am trecut linia... am depasit momentul... am uitat lacimile... Ma inec in uitare, dar ramane durerea, durerea aceea surda ce se imprastie in suflet si nu vrea sa plece, sta acolo ghemuita parca, gata sa izbucneasca si mocneste... mocneste ca focul iarna... Sunt momente cand stau si plang... plang... da, plang... E timpul sa spun adio... Adio deci, adio tie STRAINE... acel TU care ai intrat in viata mea, mi-ai luat zambetul, mai secatuit de tot, de tot ce era bun si pur... M-ai aruncat in disperari reci, intunecate. Astept sa te vad peste ani si ani, cand am promis ca te voi cauta, sa vad ce a ramas din iubirea mea... acea iubire... Mereu, mereu, imi amintesc ziua... ziua cand am plecat cu sufletul pierdut si inecat in lacrimi. Intrebam Divinitatea de ce, cum si cand? Simteam cum ma prabusec incet si sigur de pe culmile unui munte... si nu vedeam nimic, doar un gol imens in jurul meu... Ma rog ca inima mea sa nu fie atat de franta sa pot sa mai fiu eu, DA eu, mai sti? Sa nu ma simt incomplecta.Am obosit in lumea mea singura mereu, sa lupt, sa ma ridic, sa trec, sa plec, sa rad, sa plang... singura. Inot intr-un ocean singura si stiu ca sunt abia la inceput si stiu ca lupta asta am pierdut-o. Inca inainde de a incepe... si daca iubirea ce ti-am dat-o nu a fost nimic, imi pare rau pentru mine, pentru ca inca mai esti acolo, in mine. Ai prins radacini groase in sufletul meu.... E timpul sa fac ceva si pentru mine... pentru sufletul meu, sa nu mai astept un semn, sa nu mai plang, nu mai vreau, nu mai vreau! Ce altceva as putea spune? Am crezut in tine, in noi, m-ai dezamagit, mi-ai luat acel nimic, nimic ce tu mi la-i dat... nimic.trec prin aceeasi situatie, sau mai bine zis, similara...e enorm de greu, nu pot nici eu merge mai departe, iar uneori pe cind zimbesc putin, gindul imi fuge din nou acolo si imi doresc sa fi putut zimbi alaturi de el acum...dar nu va mai fi. Sincer nici nu vreau, cred, uneori, sa trec mai departe...a fost cel mai frumos moment din viata mea..parte din tot ce ma intregeste de fapt...si atunci ma intreb:de ce sa merg mai departe? Sa ma duc inspre ceva ce nu va fi el(perfect pentru mine), spre ceva care sa ma faca sa fiu in rind cu lumea?.. noi pe aici, dar mergem la papa si la facut ordine in dulapul mamei...cineva va striga din patut de-o sa se auda pina adesea plange in timpul vietii iar cand moare, altii plang in urma lui...Ce bine era, ca macar cercul familiei, sa fi fost ceva mai scutit de suferinta! Te intorceai din drumurile tale impovarat si batut de ganduri si dureri si gaseai in familie coltul tau de liniste! Ce bine! Ce terapeutic! Dar nu este chiar asa. In majoritatea familiilor suferinta este la ea acasa. De ce se intampla asa?Traditia crestina invata ca oamenii sufera din cauza raului si pacatului existent in lume. Din nefericire, cand cineva se comporta intr-o maniera care raneste, de obicei, altcineva suporta consecintele si, ca atare, sufera. Violenta in familie este o criza care ii poate afecta pe oameni din punct de vedere fizic, psihologic si spiritual. Marea majoritate a oamenilor, atunci cand se confrunta personal cu violenta in familie, traverseaza in acelasi timp o criza de personalitate in viata lor. Este timpul in care apar acele intrebari cu nuanta filozofica sau religioasa: De ce mi se intampla tocmai mie? sau De ce ma lasa Dumnezeu sa trec prin aceasta drama? sau Ce rol joaca aceasta nenorocire in viata mea?Toate aceste intrebari demonstreaza eforturile oamenilor de a intelege rostul, sensul sau motivul crizei, incercand sa aseze experienta lor dureroasa in contextul intelegerii propriei lor vieti.
1. Sensul vietii, al mortii si al suferintei asa cum se arata el a fi in matricea sufleteasca a poporului roman.
2. Care a fost momentul istoric cand acest sens a fost obligat sa legitimeze esenta de neinfrant crestina a neamului romanesc?
3. Care este sensul vietii, al mortii si al suferintei in lumea moderna de azi?