macertat iar

Aş minţi enorm

să spun că sunt fericită. Dar şi că mă simt, pe de-a-ntregul, vitregită de soartă ar fi nedrept, din partea mea, să declar. De fapt, mi-am dat seama că în interiorul meu vieţuiesc independent diferite trăiri, aranjate pe două paliere distincte, ce interacţionează extrem de rar. Un palier este acela al sentimentelor de suprafaţă, superficiale, dacă vreţi, sentimente ce acoperă toată gama posibilă de stări sufleteşti exhibate: suferinţă, bucurie, furie, gelozie, invidie, plăcere, dispreţ, încântare şi, mă rog, care or mai fi, omeneşti posibile. Palierul din interior este, însă, mai deloc eterogen, şi cuprinde acele trăiri cu parcurs aproape cronicizat, acele dorinţe, neîmpliniri, complexe şi frustrări ce au devenit, odată cu trecerea vremii, parte din mine, pe care le-am hrănit, le-am dojenit, le-am mai dat drumul, din când în când, afară, iar apoi le-am închis în cuşti, ca pe nişte animale de casă neascultătoare. Dar n-am reuşit să mă dezic de ele şi nici ele de mine.MD – am văzut toate cele 7 serii, aştept să se mai filmeze).Înainte să încep actualul job, şi eram într-un fel de şomerie, îmi plăcea teribil să ies cu câte o prietenă la cafea, lunea, pe la 11 dimineaţa, când toţi munceau de zor. Acum am renunţat la această satisfacţie, dar încerc din răsputeri să o înlocuiesc cu altele, la fel de banale şi, pe cât posibil, de o frivolitate nevinovată - cât să-mi dea acel plăcut sentiment pe care-l are o pisică ce se linge pe bot lângă acvariul cu peşti. Privesc cu haz veşti care până acum mă umpleau de disperare şi am încetat să mai plâng pentru eternele lucruri neîntâmplate, dar care, credeam eu, ar fi trebuit neapărat să mi se întâmple. Mi-am şters toate conturile făcute, de gura lumii sau a conştiinţei mele, pe site-urile de întâlniri şi amor livrat pe messenger. Am dat de pământ cu ceasul biologic ce-mi ţăcănea, agasant, în minte şi-n inimă. Mi-am propus să nu mai vreau nimic, să nu mai aştept nimic, să nu mai visez la cai verzi pe pereţi şi prinţi pe cai albi, să nu mai pretind nimic şi, mai cu seamă, să nu mai am impresia că mi se cuvine ceva. Am renunţat la toate proverbele şi zicătorile care spun să-ţi trăieşti fiecare zi ca pe ultima sau ca pe prima din viaţă, şi-mi trăiesc ziua exact aşa cum este, ca pe a treisprezecemiaosutăpatruzecişicâtomaifi ea. Adică, o zi obişnuită. Nu mai vreau să cred că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n sac, sau, dacă e aşa, nu-mi mai pasă, eu am obosit să alerg toată ziua bună ziua cu un sac enorm, gol, lărgit la gură, în care să mi se aruce, când şi când, o mărgică de satisfacţie sufletească. Când o vrea El să vină cu ploconul, îl aştept, cu sacul desfăcut, dar între timp îmi văd de ale mele. O fi bine, o fi rău? Nu vreau să-mi răspundeţi.