माँ गंडक कम सा mor

Nu-i greu de constatat ca volumele care abordeaza atat de frontal teme grave precum boala incurabila sau moartea risca, sub pojghita de respect politicos si de admiratie empatica a comentatorilor, sa treaca aproape neobservate sub raport estetic. Si asta nu se intampla de ieri de azi la noi, daca ne gandim ca Max Blecher a trebuit „sa astepte” aproape jumatate de veac pentru ca scrierile lui sa nu mai fie receptate ca jurnale sau impresionante „documente umane”, ci ca romane in sensul deplin al cuvantului („estetice”, „fictionale”), inseriabile in orice istorie a literaturii romane. Pastrand proportiile, de aceleasi dificultati de receptare beneficiaza si ultimul volum al lui Ion Zubascu. Epitete precum „cutremurator” sau „incrancenat” imi par adeseori eufemisme ale unor critici care iau in serios mai mult drama umana din spatele volumului, deloc neglijabila, fireste, si mai putin capacitatea de expresie a scriitorului. Or, departe de a fi invers proportionale – un poet talentat scria ca „functia soteriologica e, aici, infinit mai importanta decat cea estetica” –, cele doua se conditioneaza reciproc.